Browse Month: February 2018

Am fluturi în buzunar şi-o inima care bate cât şapte

Timpul petrecut împreună nu înseamnă neapărat că trebuie să ne sorbim din ochi unul pe celălalt, ci să facem ceva împreună şi să ne acordăm unul celuilalt toată atenţia. Prin timpul petrecut împreună avem dorinţa de a ne comunica afecţiunea şi de a ne manifesta iubirea în acest mod.

Nu-mi place să pun presiuni asupra omului pe care îl iubesc. Pe măsură ce relaţia evoluează, în afara timpului petrecut împreună, ne dorim şi timp personal, timp pe care noi să-l petrecem cu noi sau cu cei care ne sunt dragi. În felul acesta fiecare îşi păstrează propria identitate şi individualitate.

Mi se-ntâmplă ca atunci când ajung din nou într-un anumit loc, să-mi reamintesc lucrurile care mă leagă de locul respectiv. Azi, la Roaba de cultură, mă întrebam dacă locul de pe iarbă pe care am stat e acelaşi cu locul în care ne-am aşezat când ne-am văzut prima oară la un film online pe putlockers Şi cred că da, că tot ăla e.

Am rememorat începutul nostru, zilele în care ne-am îndrăgostit unul de celălalt, pasiunea şi fericirea pe care le-am simţit de fiecare dată când ne-am întâlnit. Nu s-a schimbat nimic, pentru că în fiecare zi sunt mai îndrăgostită şi mai fericită. Asociez anumite momente cu părţi din trecut, dar sentimentele şi trăirile sunt mereu prezente. Recreez permanent momentele de beatitudine iar scânteia nu păleşte niciodată. Nici n-ar avea cum.

Mulţumesc că ai intrat în viaţa mea şi mi-ai înseninat zilele. Îţi mulţumesc pentru că m-ai făcut să zâmbesc şi pentru că m-ai făcut să zic că merită trăită viaţa. Deşi de multe ori nu ai ştiut, m-ai convins să merg mai departe. Fără să îţi dai seama, te-ai apropiat de mine şi mi-ai bandajat rănile. Când eram pe punctul de renunţa la visul meu, te-ai apropiat şi, cât se poate de optimist, mi-ai spus cât de important este să-ţi urmezi visele. Atunci, am luat visul meu aruncat în coşul renunţării şi i-am dat aripi. M-ai ajutat să-mi îndeplinesc multe dintre dorinţe. Iar tu, nici măcar nu ai ştiut.

Am fluturi în buzunar şi-o inimă care bate cât şapte…

As vrea sa-mi promiti liniste in seara asta

Am momente în care mă cred puternică. Poate chiar sunt. Depinde cum mă percepe fiecare. Sunt atâtea gânduri care năvălesc în mine fără să mă întrebe. Fără să-mi ceară să le deschid uşa. Mi-ar plăcea să descopăr ceva nou în mine, ceva de care să rămân uimită. Apoi să-mi recunosc faptul că ador să fiu apreciată, pentru că atunci mă încearcă un sentiment de siguranţă, de bine, de linişte, şi un sentiment ce-mi trimite tremurul genunchiului.

În vremea asta, între aprilie şi mai, mă gândesc mai intens la ea decât în alte luni. Şi mă umplu de dor. Îmi stăpânesc lacrimile, dar lipsa e mai pregnantă decât în alte perioade. Ştiu doar că ar fi mândră de mine. Iar gândul ăsta mă-mpinge mai departe. Era mândră de fiecare dată când câştigam un concurs sau luam un premiu. Care acum, îmi par banale. Dar atunci, emoţiile îmi zguduiau fiinţa. Cu toate astea, m-a ţinut constant de mână. Şi fiecare strângere de suflet mi-a dat putere şi încredere.

Aş vrea să-mi promiţi linişte în seara asta. Un zâmbet şi un cămin ideal.

Tu cat ai iubit si cat ai zambit azi?

Cândva mi-am dorit să pot să fiu rea, să supăr sau să dezamăgesc, aşa cum m-au dezamăgit pe mine alţii. M-am luptat cu mine şi am stors ultima picătură de răutate. Nu e pentru mine. Nu pot fi în felul ăsta. Am fost plămădită altfel. Sunt genul de femeie care-şi pune multe întrebări şi caută nenumărate răspunsuri. Unde începe şi unde se termină răul? Binele învinge întotdeauna? Răul care se află în mine, unde stă ascuns şi când iese la iveală?

Nu mă văd mai bună decât sunt. Nu pretind că aş fi mai inteligentă decât X sau Y. Recunosc, din nou, nu îmi plac oamenii proşti. Nu pentru că m-as considera cumva superioară lor. Nicidecum. Dar nu am ce învăţa de la un om care doar se laudă şi rămâne inconştient, în prostia lui. Îmi plac oamenii care mă pot impulsiona, stârni, oamenii care îmi pot da un dram de curaj pentru a face un anumit lucru sau doar pentru a avea tăria de a-l duce până la capăt. În fiecare zi îmi dau seama că pot. Pot foarte multe, dar uneori mă poticnesc şi rămân acolo, înţepenită între incertitudini.

Azi am simţit nevoia nisipului auriu sub tălpi. Mi-am amintit marea, dar niciodată nu mi-o imaginez la fel. E mereu alta. M-aş fi plimbat cu cântecul mării pe buze şi ritmul în buzunar. Tot azi aş fi avut nevoie de un moment de relaxare, de un masaj şi de mâna caldă care să-mi mângâie fruntea încreţită de atâtea griji. Iar acum mă întreb..până unde poate merge un om pentru a îşi atinge scopurile? Până unde poate să calce? Cât de dureros poate să zdrobească un suflet? E dincolo de puterea mea de percepere. Poate pentru că eu am învăţat să iert.

Ajunsesem la un moment dat la concluzia că omul este format din două părţi. Şi că pe fiecare umăr stă aşezat un înger. Cultiv starea de bine care creşte în mine şi ofer zâmbete şi iubire fără ca măcar să mi se ceară.

Tu cât ai iubit şi cât ai zâmbit azi?